Cântec
de Nichita St?nescu
cules din volumul de poezii Necuvintele
E o întâmplare a fiin?ei mele:
?i-atunci, fericirea dinl?untrul meu
e mai puternic? decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâ?ne?ti într-o îmbr??i?are
mereu dureroas?, minunat? mereu.
S? st?m de vorb?, s? vorbim, s? spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca ni?te d?l?i ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-m?, fericire, în sus, ?i izbe?te-mi
tâmpla de stele, pân? când
lumea mea prelung? ?i în nesfâr?ire
se face coloan? sau altceva
mult mai înalt, ?i mult mai curând.
Ce bine c? e?ti, ce mirare c? sunt !
Dou? cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
dou? culori ce nu s-au v?zut niciodat?,
una de foarte de jos, întoars? spre p?mânt,
una de foarte de sus, aproape rupt?
în înfrigurata, neasemuita lupt?
a minunii c? e?ti, a-ntâmpl?rii c? sunt.